Schimbare de domeniu

CrossLetters a trecut, de câteva zile, pe un domeniu propriu – http://crossletters.ro. Vă așteptăm acolo.

Neoliberalism şi intervenţionism

Un anumit tip de liberalism susţine în prezent că statul nu trebuie să se implice deloc în economie, pentru a-i permite acesteia să se desfăşoare la potenţial maxim. Dacă ar interveni, economia nu ar mai fi pe deplin liberă şi, ca urmare, nu şi-ar mai putea actualiza în condiţii optime potenţialul. Acesta fiind contextul, poate că ar fi util să urmărim argumentele aduse de ordoliberalism – de la revista germană Ordo în care publicau promotorii săi – pentru a demonstra că intervenţionismul este dăunător, ba chiar duce la totalitarism. Ele sunt prezentate de Foucault în Naşterea biopoliticii (Editura Idea, 2007, traducere de Bogdan Ghiu), cursul din 7 februarie 1979.

Primul argument adus de ordoliberalism este legat de o politică naţională în care statul îşi protejează propria economie (Idem, p. 109). Protecţionismul apare adesea în perioade de criză, când statul poate considera că o economie lăsată liberă se adânceşte în nisipul dificultăţilor şi mai mult le dăunează cetăţenilor săi. Liberalii consideră că sectoarele din economie protejate de stat nu se pot dezvolta matur, ci sunt încurajate să se eschiveze din faţa concurenţei. Ele nu vor putea sta niciodată pe propriile picioare, vor fi dependente de condiţii întreţinute artificial. Apoi, o politică de protecţie a capitalului naţional poate însemna teama de a lăsa capitalul autohton să ajungă pe mâna străinilor, deci poate avea, drept consecinţă, xenofobia. Ştim ce decurge de aici. Aş aminti, drept contrargument, doar că state europene precum Franţa şi Germania îşi protejează şi astăzi agricultura, nelăsând să concureze anumite produse autohtone cu produse mult mai ieftine din afara UE.

Mai este suficientă doar indignarea?

Un text recent al lui Vasile Ernu, despre evoluția societății românești în primul deceniu al celui de-al treilea mileniu, se termină, pe urmele autorului francez Stephen Hessel, cu un îndemn la indignare: „Ultimul lui text, un manifest care a zguduit lumea franceză şi a făcut valuri în multe ţări se numeşte aşa: INDIGNAŢI-VĂ!!!** El observă că baza cuceririlor sociale ale secolului XX se distrug sub ochii noştri, că puterea şi aroganţa banului nu au atins pînă acum cote atît de mari niciodată şi că drepturile sociale şi politice cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt pe cale să se dizolve la presiunea sferei private. Cîntecul de lebădă al intelectualului de 94 de ani, trecut prin lagărele naziste sună tranşant şi ferm, ca o chemare la mobilizare: INDIGNAŢI-VĂ!!! E doar un punct de pornire.”

Azi am avut ocazia sa mă întreb dacă indignarea este într-adevăr o soluție. Mai poate ea schimba ceva în societatea noastră? Să vă povestesc întâmplarea:

continuare

Copiii din școli și bestiile care le sunt părinți

Un sondaj de opinie al fundației Soros, publicat in EVZ, arată câte ceva despre ”starea națiunii” la nivelul adolescenților. Mai exact, arată niște adolescenți rasiști, xenofobi, homofobi, conservatori, cu cultul autorității.

Multe comentarii pe care le-am auzit după publicarea acestui articol consideră că avem o falsă problemă aici, că, de fapt, sunt doar niște copii și ce știu copiii și, eventual, când vor crește își vor da seama ce e bine și ce e rău și vor renunța la aceste teribilisme.

Am observat amuzat că trei sferturi dintre cei intervievați nu vor să interacționeze cu homosexualii iar 40 de procente sunt atrași de ideea unei dictaturi militare. Așadar peste jumătate dintre cei care nu vor să interacționeze cu homosexualii sunt atrași de ideea unui bărbat puternic, protector, care să fie deasupra lor, să păstreze o ierarhie fixă, patriarhală, în care fiecare să vorbească când îi vine rândul, de exemplu, – cum sunt femeile în societățile tradiționale. O mică majoritate a adolescenților vizează, deci, un bărbat care să-i salveze și să-i trateze autoritar; dar nu suportă homosexualii…

continuare

Intervenţionismul statului şi naturalitatea economiei

Potrivit lui Foucault (cursul Securitate, teritoriu, populaţie), de la jumătatatea secolului XVIII se pune problema, în teoriile economico-politice, înnoirii raportului dintre guvernare şi populaţie. De acum înainte, se pare că guvernarea trebuie să ţină cont, când gerează populaţia, de procesele „naturale” ale acesteia, de naturalitatea felului cum se deplasează, se măreşte sau se micşorează bogăţia, de naturalitatea evoluţiei posibilităţilor de muncă, a veniturilor, a salariilor, a preţurilor. Puterile care guvernează statul vor trebui să ţină cont de asemenea procese naturale sociale, dacă nu să le respecte, pur şi simplu.

Desigur, e un pas înainte să se ţină cont de natura proceselor sociale şi economice, pare evident că nu li se poate impune să se supună fără rest raţiunii de stat. Încercarea de le norma ca pe ceva subordonat, perfect manipulabil, iluzia că ele pot fi transformate, micşorate sau mărite exclusiv în funcţie de interesele de stat era firesc să-şi găsească infirmarea în practică. Pe scurt, transformările populaţiei nu sunt un material din care guvernarea să poată face orice doreşte, după bunul ei plac. Jumătatea secolului XVIII este momentul când teoreticienii puterilor guvernamentale înţeleg că acestea trebuie să ţină cont de libertăţile indivizilor. Nu de dragul acestora, ci întrucât guvernarea e necesar să le integreze în calculele sale tocmai pentru a fi mai eficientă.

continuare

Limitless

O altă poveste clasică: eroul întîlneşte posibilitatea de a transcende limitele conştiinţei obişnuite şi nu ştie ce să facă cu ea. De fapt, posibilitatea asta îl caută pe el şi îl găseşte mai mult decît nepregătit să o ia în primire (şi-a băgat pe undeva dracu’ coada).

Cum se întîmplă în mod normal, este vorba de putere. Tot creierul acela activat dă o groază de putere pe care, dacă nu eşti suficient de cultivat (adică nu ai un Eu zdravăn structurat) o iei razna. Ideea din spate, explicitată cel mai bine în psihologia adîncurilor este aceea de posesie: un conţinut care pînă la un moment dat este inconştient se trezeşte, este adus forţat în conştiinţă (pe scurtătură) şi o preia să cam facă ce vrea cu ea.

continuare

Despre o presupusă „partidă prorusă”

De la bun început trebuie să spun că, atunci când scriu rândurile astea, am în minte articolul despre partida „rusă” al istoricului Mihail E. Ionescu. Voi analiza aici cum îşi construieşte cazul M.E. Ionescu.

El discută despre partida „rusă” în contextul partidelor imperiale şi consideră că acestea din urmă „reprezentau, în principal, o orientare de politică externă şi, mai puţin sau deloc, cu deosebire până la bolşevizarea Rusiei, o opţiune de construcţie internă”. Atâta vreme cât centrăm discuţia pe secolul XIX, afirmaţia dumnealui este cel puţin inexactă, pentru că paşoptiştii, promotorii modernizării României, sunt orientaţi către Vest mai ales din dorinţa de reconstrui intern Ţările Române. Iar opţiunea lor se concretizează odată cu domnia lui Cuza şi e continuată pe vremea lui Carol I. În schimb da, presupusa partidă „rusă” e interesată în primul rând de politica externă. (Am putea vorbi şi despre o istorie mai veche, de exemplu despre Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I, dar consider că în felul ăsta ne îndepărtăm prea mult de prezent. Am serioase îndoieli că tarele modernizării României se trag efectiv de pe vremea lui Cantemir sau a fanarioţilor. Înţelegerea lor istorică e importantă, dar presupune o altă discuţie, nu una care să vizeze prezentul.)

continuare

România, Rusia și Occidentul

Cred că trebuie salutat articolul domnului Dragoș Paul Aligică în urma dezvăluirilor Wikileaks referitoare la România. Calitatea articolului e dată de faptul că pune în discuție publică, pentru prima oară de la căderea comunismului, problema influenței pe care Rusia o poate exercita, atât în politica externă, cât și în politica internă a României. Această problemă nu numai că nu a fost discutată, dar nici măcar n-a fost formulată vreodată explicit în spațiul public după căderea comunismului și intrarea României în sfera de influență occidentală. Iar importanța ei este una reală: România, prin poziția sa geografică și prin influențele de civilizație de care a avut parte de-a lungul istoriei, se află într-o zonă de confluențe. În momentul de față, la marginea Uniunii Europene și în apropierea Rusiei. De aceea nu cred că se poate face abstracție de această realitate, iar problema enunțată în articolul de față nu poate fi ignorată.

continuare

Perspectivă darwinistă asupra internetului

În momentul în care un site are parte de succes online, acesta devine model / paradigmă pentru industria sau sectorul în care operează. Asta se traduce, concret, prin aceea că noile site-uri care apar pe piață vor avea tendința să imite site-ul de succes.

Dacă Facebook-ul are succes, toate site-urile care presupun interacțiune cu publicul vor trebui să imite, să preia unele dintre elementele de succes ale Facebook-ului; vor apărea instant ceea ce se numește ”clonă” a site-ului inițial. Tendința aceasta mimetică se explică simplu: profitul. Raționamentul din spate este, la rându-i, transparent: dacă Facebook are succes și profit, înseamnă că eu, dacă vreau să am succes și profit, trebuie să fac ceva ca Facebook-ul.

Raționamentul este în multe cazuri corect, motiv pentru care paradigma aceasta a clonării continuă să se perpetueze.

continuare

Din Burghezia română a lui Zeletin. Paralele actuale

„Cel ce urmărește evoluția economico-socială a României în a doua jumătate a veacului XIX se poate încredința lesne că statul român avea de rezolvat, mai ales în perioada 1860-1890, o problemă socială tot atât de vastă și gravă: aceea de a întreține populația orașelor noastre scoasă din cadrele producției naționale. S-a văzut cum concurența capitalismului străin a ruinat vechea noastră industrie națională, reducând întreaga populație de la orașe la o viață neproductivă, parazitară. Statul a trebuit să vină în ajutor acestei populații – o victimă nevinovată a capitalismului –, ferind-o prin mila publică de a pieri de foame. Și sub forma în care a acordat statul nostru această milă se știe: el a creat paraziților orășeni funcții, i-a prefăcut în birocrați”
(Șt. Zeletin, Burghezia română. Originea și rolul ei istoric, Editura Nemira, București, 1997, p. 178)

continuare